Istoria fotografiei

[fotografi celebri] ARNO RAFAEL MIKKINEN - Călătorie identitară în alb-nergu

Scris de Ana-Maria GAVRILĂ

Senzualitate şi spaţialitate surprinse în imagini alb-negru - frumuseţea corpului uman şi calmul naturii creează armonii intime ale căror ecouri străbat mai bine de patru decenii de carieră fotografică. Firescul trupului feminin şi simplitatea perfectă a naturii: spatele pare că sprijină o stâncă, un umăr se iveşte printre ramurile copacilor, sânii sunt învăluiţi de undele firave ale lacului, braţele cuprind în îmbrăţişarea lor o întreagă vale, tot corpul este paralel cu linia orizontului. Fotografiile lui Arno Rafael MIKKINEN au acea calitate de a reduce prin viziunea personală, subiectivă, specificitatea unui loc sau a unei culturi, limitând privitorului posibilitatea de a încadra contextual ceea ce, de fapt, s-a schimbat mult prea puţin de-a lungul timpului - natura şi corpul uman - oferindu-i posibilitatea de a se concentra asupra caracterului individual al trăirii artistice.

“Încercarea de a crea armonie între corpul uman şi natură a fost întotdeauna o preocupare universală. Însă, dintr-o perspectivă particulară - aceea a unui om atras de misterul si farmecul feminin - lucrările mele au căutat să exprime acea sclipire a dragostei şi a pasiunii pe care existenţa umană ne-o dezvăluie. Fie că sunt înfăţişate pe culmile înceţoşate ale munţilor din China, de-a lungul coastelor stâncoase ale Angliei, pe culmile arse de soare ale Maltei, în prăpastiile abrupte din Utah sau plutind spre apusurile Finlandei, autoportretele cu nud feminin reprezintă o călătorie continuă consolidată de dragostea pe care am împărtăşit-o soţiei mele de mai bine de patru decenii. Ea a fost primul model în fotografiile mele. Şi de aceea dedic această lucrare ei şi tuturor prietenilor dragi care mi-au fost alături în năzuinţa mea către iubire, încredere şi splendoare transcedentală.”

(Arno Rafael Mikkinen)

Publicat în Istoria fotografiei

Catalogat cu

Citeşte mai mult...

[fotografi celebri] HENRI CARTIER-BRESSON - Arhetipul fotografului rătăcitor

Scris de Ana-Maria GAVRILĂ

Considerat unul dinte titanii artei fotografice a secolului al XX-lea, Henri Cartier-Bresson a reprezentat o figură centrală a epocii postbelice, atât pentru realizările sale, cât şi pentru influenţa deosebit de profundă şi de vastă pe care a avut-o intuirea „momentului decisv” asupra fotografilor de pretutindeni. Fiind şi un fotograf al personalităţilor notabile ale vremii, reprezentări precum cele ale sculptorului Alberto Giacometti, ale scriitorilor Jean Paul Sartre şi William Faulkner sau ale liderului Mahatma Gandhi sunt portrete ce vor deveni o emblemă a stilului său de a înfăţişa simplitatea şi naturaleţea chipului uman.

Celebra lucrare Behind Saint-Layare Station, Paris, France (Place de l’Europe), 1932 – ce reprezintă silueta unui bărbat sărind în mijlocul unei străzi inundate, chiar în fracţiunea de secundă de dinainte ca piciorul să atingă suprafaţa apei – ilustrează sensibilitatea şi capacitatea sa vizionară unică de a surprinde „momentul decisiv”, ochiul mereu atent la compoziţie şi metodele sale modeste de lucru. Filosofia lui Cartier-Bresson teoretizează acest „moment decisiv” ca o serie de coincidenţe deosebite, observate prin obiectivul camerei, ce converg pentru a alcătui acea imagine semnificativă – un echilibru în compoziţie şi formă – transpunâd o realitate ce cuprinde şi - în acelaşi timp - abstractivează lumea înconjurătoare.

Publicat în Istoria fotografiei

Catalogat cu

Citeşte mai mult...

[fotografi celebri] Ansel Adams – geniul fotografic al armoniilor naturii

Scris de Ana-Maria GAVRILĂ

“O fotografie adevărată este aceea care exprimă întru totul ceea ce simţim, în sensul cel mai profund, faţă de subiectul fotografiat şi reprezintă, astfel, o expresie autentică a sentimentelor legate de viaţă in toată complexitatea ei.”

(Ansel Adams: An Autobiography, 1985)

De-a lungul vieţii, Ansel Adams a adus contribuţii monumentale în calitate de fotograf, profesor, conferenţiar şi, nu în ultimul rând, scriitor, fiind considerat un maestru indiscutabil al fotografiei peisagistice pure. Studiile sale fotografice asupra peisajelor Americii i-au adus recunoaştere internaţională şi un prestigiu extraordinar datorită perfecţiunii tehnice nemaiîntâlnite, insistând întotdeauna asupra preciziei şi controlului absolut al procesului fotografic. O componentă esenţială a acestui proces, mărturisea Adams, o constituie vizualizarea de către fotograf a produsului final, ceea ce implică o căutare intuitivă a sensului, a formei, a modelului, a texturii, şi proiectarea acestei imagini-format asupra subiectului. Imaginea se formează, potrivit lui Adams, în mintea fotografului înainte ca declanşatorul să se deschidă.

Publicat în Istoria fotografiei

Catalogat cu

Citeşte mai mult...

[fotografi celebri] Edward Weston - Fotografia - o pasiune fără compromis

Adept al fotografiei “pure” şi unul dinte cei mai importanţi şi mai influenţi fotografi ai secolului al XX-lea, Edward Weston s-a născut la data de 24 martie 1886, în suburbia Highland Park, Illinois. Întreaga sa activitate fotografică – natură moartă, peisaje, nud –, precum şi cea eseistică au contribuit decisiv la formarea unui limbaj nou, a unei definiţii moderne a fotografiei ca artă, prin revoluţionarea modului în care fotografii se puteau folosi de subiecte, favorizând astfel precizia, detaliul, textura, în dauna pictorialismului.

Publicat în Istoria fotografiei

Catalogat cu

Citeşte mai mult...

[fotografi celebri] Imogen Cunningham

Fotografia lui Imogen Cunningham a insemnat 70 de ani din secolul al XX-lea in care fotografia a devenit o noua metoda de a vedea si intepreta lumea. Desi era un portretist desavarsit, nume de mari personalitati inscriindu-se in seria lucrarilor sale, ea nu era interesata de nasterea unei noi filosofii sau teorii in fotografie, ci pur si simplu o artista inovatoare si talentata care s-a incapatanat sa caute realitatea prin obiectivele sale.

Nascuta pe 12 aprilie in Portland, Oregon, Imogen a avut parte de o educatie artistica timpurie, indreptandu-se catre fotografie in timpul studiilor de chimie, pe care le-a continuat cu un singur scop: spre a-si folosi cunostintele in fotografie. Si-a inceput experimentele foto in 1905 cu o camera de 4x5’’, iar un an mai tarziu aceasta face primele sale portrete –un autoportret nud, pe campul din campusul universitatii-. Mereu incurajata de tatal ei, care i-a construit prima camera obscura si lucrand ca secretara pentru a-si sustine pasiunea, Imogen a absolvit facultatea in 1907 si a continuat sa lucreze timp de doi ani pe langa Edward S. Curtis, cunoscut pentru lucrarea sa The North American Indian.

In 1907 are revelatia fotografiei in sine, printr-un articol de ziar local in care descopera lucrarile unei alte tinere fotografe new yorkeze, Gertrude Kasebier. Faptul ca fotografia poate captura si transmite emotii si sentimente, dincolo de un simplu proces chimic i-a schimbat viziunea tinerei fotografe. Un alt eveniment care marcheaza evolutia artistica a fotografei americane este calatoria facuta la Dresden in toamna anului 1909, cand are ocazia sa participle la expozitii foto ale celor mai mari artisti fotografi din lume. Desi face putine poze in sejururile ei, Imogen este marcata de compozitiile artistilor cu care are ocazia sa intre in contact. Dupa o serie de calatorii la Paris si Londra, tanara se intoarce in 1910 in Seattle, unde isi deschide un mic studio si incepe sa-si expuna compozitiile, in principal portrete ale prietenilor sai. Ca orice tanar artist, Cunningham si-a asumat o serie de riscuri la inceputurile sale ca si fotograf, unul dintre acestea acestea fiind inclinatia spre fotografia de tip nud, intr-o America suferind inca de „conservatorism Victorian”. Deschizatoare de drumuri, tanara fotografa a sustinut curentul feminist si a publicat chiar si un articol- ‘‘Photography as a Profession for Women’’-in care sustinea femeile implicate in arta fotografica, dezvoltarea unui stil propriu, dar si desprinderea unui stil personal, diferit de cel impus de barbati.

Insa una dintre cele mai clare influente in perioada de formare a stilului sau personal a fost frecventa consultare a unui ziar local editat de Alfred Stieglitz, Camera Work, publicatie care i-a impactat cariera in mod iremediabil. Desi nu a ajuns sa-si publice lucrarile in acest jurnal de specialitate, Camera Work si Vanity Fair raman influentele de baza ale inceputurilor avangardiste ale fotografiei semnate Imogen Cunningham.

Casatorindu-se mai tarziu cu Roi Partridge, cu care corespondase timp de 2 ani cat studiase arta in Europa, Imogen isi asuma riscul de a publica o fotografie nud a sotului sau in numarul de Craciun al The Town Crier. In 1917, Imogen se muta in San Francisco, da nastere gemenilor Rondal si Padraic si isi concentreaza atentia pe educatia celor trei copii ai sai si pe gradina sa de plante, care dealtfel va constitui si centrul atentiei in lucrarile sale fotografice experimentale din anii 1920.

Anul 1921 marcheaza revenirea sa pe scena artistilor foto, odata ajunsa in Oakland, unde sotul sau se angajeaza ca profesor. Astfel, Imogen ajunge sa frecventeze cercuri de artisti ce ii includeau pe Edward Weston, Dorothea Lange, sau Anne Brigman. Astfel, Imogen si-a largit orizontul artistic spre avangarda experimentalista, influentata de “infama aparitie” din Vanity Fair 1922 a portretului lui Man Ray, Marchesa Casati. Dubla expunere i-a influentat stilul pe deplin si i-a atras atentia spre detalii mai abstracte (Two Callas), iar pictura dadaista a lui Marcel Duchamp, Nude Descending a Staircase, i-a “afectat” stilul in mod vizibil. Spre finele anilor 1920, deja fotografia sa devenise una de rutina: dubla expunere experimentata pe plantele sale sau pe membrii familei.

Finalul deceniului a fost marcat pentru fotografa de o expozitie locala adapostita de Berkeley Art Museum, continand lucrari din seria plantelor, si de o participare la expozitia Film und Foto de la Stuttgart, unde a facut publice 10 printuri, devenite ulterior unele dintre cele mai cunoscute fotografii ale sale: plante de aloe carnoase, cale, crini, etc.

Anii 30-40 au marcat pentru Cunningham o atentie sporita acordata portretisticii si fotografiei de strada. Curand si-a inceput si seria de portrete de personalitati: Spencer Tracy, Cary Grant, Joan Blondell, James Cagney sau Herbert Hoover. Divortata de Partridge, artista se muta la New York si isi continua seria de portrete celebre pentru Vanity Fair, insa decide sa revina inapoi in California pentru a fi mai aproape de fii sai. Isi continua directia fotografiei portret si se alatura grupului f/64, organizat de Willard Van Dyke, alaturi de Ansel Adams sau Edward Weston. Spre ultima perioada a anilor 1930, Cunningham isi indrepta atentia spre fotografie de strada, ca si consecinta a miscarilor sociale din America acelor timpuri, dar si ca influenat directa a grupului pe care il frecventa.

In 1947, artista isi deschide propriul studio si pentru urmatorii 13 ani, are numeroase expozitii in intreaga America, continuandu-si munca de fotografie de strada, cand nu facea portrete. Ajungand sa predea la Scoala de Arte din California, artista se imprieteneste cu fotografa Lisette Model, alaturi de care incepe o serie de fotografii de strada impresionante. Cartierele marginase ale San Francisco-ului, precum si oamenii fara adapost ce le locuiau raman cu predilectie specialitatea lui Cunningham. In 1960 deja artista detinea propria galerie de arta, preda tehnica fotografica si incerca sa rupa barierele segregationiste existente in acel moment, prin fotografiile sale: poza unui cuplu dintr-o cafenea din San Francisco, Coffee Gallery. In decursul aceluiasi an, Muzeul International de Fotografie si Film i-a cumparat o colectie si a fost recunoscuta astfel pe plan international. Bani castigati au fost folositi pentru a calatori in Europa de Vest si Est si pentru a face poze in aceste regiuni inca „exotice”. Recunoscuta si decorata cu diverse distinctii, devenita membra a Academiei Nationale de Arte si Stiinta, Cunningham parea cea mai ocupata artista la cei 90 de ani ai sai. Avand expoziti in intreaga lume, aleasa Artistul Anului de catre Comisia de Arte din San Francisco, Imogen apare si intr-o emisiune televizata in care isi prezenta viata si creatiile.

Desi o celebritate recunoscuta la scara mondiala, artista si-a continuat proiectele indraznete cu unul poate cel mai indraznet, o serie de compozitii denumite After Ninety, un studiu al vietii nonagenarilor. In cadrul acestui proiect, Cunningham a fotografiat colegi de breasla, Ansel Adams, fostul sau sot, dar si o fosta artista de carnaval, un nud complet tatuat. Imogen Cunningham moare la varsta de 96 de ani, pe 23 iunie 1976, lucrand la acest ultim proiect.

Publicat în Istoria fotografiei

Catalogat cu

Citeşte mai mult...

GRUPUL F/64

Mijlocul anilor 1930 marchează naşterea unui mic grup format din fotografi şi iubitori de artă din Oakland, California, care şi-a luat numele de ‘‘Group f/64’’ –după tipul unei aperturi de obiectiv. Caracteristicile acestui grup pasionat de clarificarea extremă a imaginii fotografice nu au întârziat să apară: respingerea tendinţelor pictorialiste, dealtfel dominante în arta fotografică a acelui moment.

Deşi acest grup nu era nici primul şi nici unicul apărut la acel moment, această asociere informală, cu voit iz social, a dat naştere unei adevărate mişcări de avangardă ce va juca un rol decisiv în evoluţia esteticii fotografice.

Printre numele celebre implicate în acest grup se numără Ansel Adams, Imogen Cunningham, Brett şi Edward Weston, Sonya Noskowiak, John Paul Edwards, Alma Lavenson, Consuelo Kanaga, Henry P. Swift, Preston Holder, precum şi Willard Van Dyke, cel mai pasionat purtător de cuvânt al grupului.

Caracteristicile grupului de fotografi f/64

În 1992, Therese Heyman caracteriza lucrările fotografilor f/64 expuse la M. H. de Young Memorial Museum din San Francisco ca prezentând un punct de vedere variat, şi totodată singular, având în centrul atenţiei obiectele fotografiate mărginite de un fundal neutru. Textura obiectelor şi detaliile făceau deliciul fotografiilor în cauză, natură moartă, porţiuni de peisaje, portrete, clădiri industriale, nuduri, dar şi diferite reprezentări ale cerului. Fiecare fotografie reprezenta faţete ale realităţii cotidiene, cu subiecte comune, însă impunatoare.

În general, fotografiile erau executate cu ajutorul camerelor de format mare, cu negative de 10,2 x 12,7 cm sau chiar 17,8 x 25,5 cm. Astfel, cu ajutorul lentilelor cu focalizare clară, închise până la extrem, aceste camere captau foarte multe detalii. Deşi f/64 face referire la o mişcare artistică specific americană, născută din “minunata lumină a Californiei”, nu trebuie lăsat la o parte faptul că gruparea a evoluat din trunchiul comun al artei cu caracter modernist.

Istoria şi fundalul grupului f/64

În primele decenii ale secolului al XX-lea, cu precădere în perioada interbelică, schimbările şi evoluţiile din lumea artei fotografice au luat o amploare deosebită. Anul 1923 marchează apariţia unui slogan care anticipează închegarea grupului f-64: “Fotografia: Adevăr obiectiv şi claritate documentară mai presus de toate!” Schimbarea artei fotografice putea fi obsevată prin intermediul revistelor de profil, cât şi prin apariţia eseurilor vizuale sau a foto-reportajelor, militând puternic spre un avantaj de necontestat al acestui gen de artă: limbajul unic vizual.

Trecerea de la fotografia pictorialistă la cea obiectivă, “exactă”, a fost făcută de August Sander, în anii 1920. Noile principii de şcoală ale proaspetei viziuni au putut fi regăsite în tehnologia secolului al XX-lea. Explicaţia adusă de către Margery Mann în revista Artforum din 1963 este una de ordin social, chiar revoluţionar, cu rădăcini în încercarea de a străpunge în totalitate realitatea cotidiană. Fotografii anilor 1930 deja se rupeau de un trecut diferit şi vedeau lumea cu alţi ochi.

Printre artiştii americani care au precedat apariţia grupului f/64 se numără Paul Strand, soţia sa Rebecca Strand, Ralph Steiner Paul Outerbridge Jr. Crezul artistic al grupului f/64 a fost direct anticipat in Statele Unite prin expoziţia organizată de către Lincoln Kirstein la Harvard Society for Contemporary Art. Astfel, acesta arăta că “mecanismul fotografiei este capabil şi merită să producă lucrări în totalitate în afara limitelor de reproducere sau imitaţie, egale ca importanţă cu cele ale efortului depus în pictură sau sculptură.”

Mare parte din activitatea grupului f/64 s-a desfăşurat pe Strada Brockhurst, nr. 683, un studio din Oakland, care în mod paradoxal, fusese ocupat înainte de Anne Brigman, fotograf pictorialist. Membrii grupului se considerau revoluţionari în domeniu şi vedeau filosofia lor estetică precum una de căpătâi. Momentul de cotitură în activitatea grupului F/64 a fost reprezentat de trecerea de la o mişcare de studio la un program estetic ce ocupa primele pagini ale presei scrise, odată cu apariţia unei serii de articole ale lui Ansel Adams. Se cerea o nouă viziune în atitudinea artei fotografice şi aceasta putea fi regăsită în programul estetic al grupului f/64, gata să fie transmis mai departe către posteritate.

Dacă termenul “puritate” este cel mai folosit cu referire la grupul fotografilor f/64, numeroasele variaţii ale acestuia le-au lăsat membrilor o mare libertate de practică. Adams, de exemplu, utiliza cu precădere filtre pentru lentile, dar şi subexpunerea pentru a da naştere la detalii şi la game largi de tonuri, pe când Edward Weston prefera natura moartă; ţelul era îndepărtarea urmelor care puteau da de gol procesul fotografic şi care se puteau suprapune comunicării directe cu obiectele şi scenele captate.

Anii 1935 şi Marea Depresie care cuprinsese California, au pus adepţii f/64 la grea încercare. Fotografia deja devenea antinomică realităţii cotidiene şi rolul acesteia în rezolvarea problemelor sociale stringente era greu de definit. Trecerea de la fotografie spre sociologie devenea una vagă, iar estetica grupului era din ce în ce mai greu de susţinut cu argumente într-un context material precar.

Dispariţia şi moştenirea lăsată de Grupul f/64

Condiţiile economice nefavorabile, precum şi naşterea unei bariere clare între fotografia de tip clar şi cea de tip activist a dus la sfârşitul mişcării f/64 spre finele anului 1936. Moştenirea lăsată de acest grup este de necontestat însă, definind conceptul de fotografie obiectivă şi realistă, precum şi puritatea procesului.

Activitatea grupului poate fi încadrată în mişcările esenţialiste, cu orientare către transcendentalism prin amploarea detaliilor redate, ca şi imenenţă a divinităţii. Caracteristicile grupului f/64 au continuat sa inspire sute de fotografi şi au stat la baza conceptualizării termenilor de puritate, obiectivitate şi realism în fotografie.

Publicat în Istoria fotografiei

Catalogat cu

Citeşte mai mult...

[fotografi celebri] JOEL PETER WITKIN

Artisul american Joel Peter Witkin a reuşit să imortalizeze în imagini cele mai infernale aspecte ale vieţii de zi cu zi, printr-o tehnică inedită.
Joel Peter Witkin

Cadavre, schelete, membre secţionate adunate din spitale sau morgă, toate aceste elemente sunt combinate la modul inedit şi sumbru în fotografiile artistului american Joel Peter Witkin. Dar, prin originalitatea creaţiilor, galeriile în care expune atrag, de ani buni, mii de vizitatori, potrivit site-ului heresie.com.

„Artistul trebuie să ai aibă sufletul la fel de curat ca un sfânt, pentru că rolul său este de a subjuga conştiinţe. Actul de creaţie este în fapt o purificare, dacă nu chiar o sanctificare a artistului”, le-a răspuns Witkins celor care i-au contestat simţul artistic, din cauza „componentelor” utilizate în compoziţiile sale.

Camera, ca un craniu de copil

Născut într-o familie de muncitori din Brooklin, în 1939, Witkin s-a confruntat încă de timpuriu cu problemele vieţii. Conflictele de sorginte religioasă dintre tatăl evreu şi mama catolică au sfârşit prin despărţirea acestora.

Micul Joel şi fratele său au fost încredinţaţi mamei. Durerea despărţirii va fi urmată de o altă secvenţă şocantă de viaţă, dar care s-a dovedit de bun augur pentru viitoarea sa carieră. „La doar şase ani, eu cu mama şi fratele meu am fost martorii unui cumplit accident auto, în Brooklin. Dintr-o maşină făcută praf am văzut rostogolindu-se spre mine ceva ca o minge. Oprindu-se la bordură, am constatat că era de fapt craniul unei copile decapitate în accident. Această experienţă m-a făcut să mă îndrăgostesc nu doar de fetiţa respectivă, ci şi de viaţă, în general. Mai târziu, când am ţinut în mână primul aparat foto, am simţit că parcă aveam între palme capul acelei fetiţe”, povesteşte Witkins.

Cadavre şi membre amputate

Din anul 1980, Joel Peter Witkin începe să şocheze publicul cu fotografii conţinând schelete, cadavre, fetuşi, persoane diforme şi membre amputate dispuse în decoruri infernale. „Materia primă” o adună de la morgile apropiate, în timp ce persoanele diforme le racolează prin mica publicitate. Negativele fotografiilor sunt prelucrate în continuare, prin zgâriere sau adăugare de substanţe inedite - cafea, ceai, condimente.

„Femeia care a fost pasăre” reprezintă un tors de femeie cu răni adânci în spate, acolo unde s-ar fi putut afla aripi. „Sticlarul” este reprezentat de cadavrul unui bărbat autopsiat, susţinut de barele a ceea ce a fost odată o scară metalică.

„Când oamenii te consideră un monstru, nu mai ai altceva de făcut decât să le dai ceva care să le depăşească aşteptările”, apreciază Witkin relaţia sa cu publicul.

Chiar şi în condiţiile în care a beneficiat de numeroase contestări în ce priveşte arta sa, Joel Peter Witkin se bucură astăzi de un prestigiu imens. Clişeele sale sunt prezente în numeroase muzee, în timp ce tehnicile sale au devenit obiect de studiu în şcoli de artă renumite.

FUNEBRU

Ucenicia foto, alături de un legist

Încă din liceu, Joel s-a dovedit foarte talentat la fotografie, dar şi în alte arte - sculptură, poezie. La absolvire, s-a angajat într-un laborator foto specializat în tehnica Dye Transfert (transferarea în imagine a culorilor printr-un mediu umed, strat cu strat, până la saturaţie - n.r.). Armata o face ca asistent-fotograf al unui medic legist. În 1967, Witkins decide să fie propriul său stăpân. Devine unul dintre artiştii de bază ai City Wall Inc. În paralel, îşi validează un examen în Arte la Cooper Union School of fine Arts, secţia Sculptură. Mai prinde şi o bursă la secţiunea Poezie a Universităţii din Columbia şi un masterat în artă la unviersitatea din Albuquerque. „Ştiu că munca mea este ridicată pe un piedestal de suflete disperate. Toţi cei care m-au iniţiat în arta fotografiei sunt morţi, în prezent. De aceea, trăiesc pentru a crea imagini reprezentând adevărata lor luptă pentru recâştigarea sufletelor”, motivează Witkins stilul inegalabil al fotografiilor sale.

sursa: evz.ro Autor: Eleonora Cristescu

Publicat în Istoria fotografiei

Catalogat cu

Citeşte mai mult...