Celebra lucrare Behind Saint-Layare Station, Paris, France (Place de l’Europe), 1932 – ce reprezintă silueta unui bărbat sărind în mijlocul unei străzi inundate, chiar în fracţiunea de secundă de dinainte ca piciorul să atingă suprafaţa apei – ilustrează sensibilitatea şi capacitatea sa vizionară unică de a surprinde „momentul decisiv”, ochiul mereu atent la compoziţie şi metodele sale modeste de lucru. Filosofia lui Cartier-Bresson teoretizează acest „moment decisiv” ca o serie de coincidenţe deosebite, observate prin obiectivul camerei, ce converg pentru a alcătui acea imagine semnificativă – un echilibru în compoziţie şi formă – transpunâd o realitate ce cuprinde şi - în acelaşi timp - abstractivează lumea înconjurătoare.

Ceea ce deosebeşte viziunea lui Henri Cartier-Bresson de cea a multor alţi fotografi care încearcă să surprindă momente ideale, nereuşind decât să perpetueze imagini-clişeu, este acea capacitate de a pre-vizualiza şi pre-edita imaginea astfel încât să aibă semnificaţie şi rezonanţă, nu doar de a surprinde o „clipă suspendată”. Cartier-Bresson a fost adesea acuzat de obţinerea unui „cadru norocos” selectat din numeroase alte expuneri; cu toate astea, el fotografia chibzuit, adesea expunând doar câteva cadre în timpul evenimentelor, în timp ce alţi fotografi foloseau mai multe role de film.

Henri Cartier-Bresson s-a născut la 22 august 1908, în Chenteloupe , Seine-et-Marne, în Franţa, într-o familie înstărită. În copilărie, făcea adesea fotografii în vacanţele cu părinţii săi folosind o cameră Box Brownie. Primul său contact cu fotografia ca posibilă carieră a fost însă în adolescenţă, văzând lucrările lui Martin Munkacsi, care l-au impresionat prin frumuseţea lor şi prin imensa posibilitate a intrepretărilor. A studiat pictura în perioada 1927-1928 sub îndrumarea lui André Lhote, un practician al cubismului, ale cărui cursuri şi-au lăsat amprenta asupra modului de mai târziu de a  fotografia, prin capacitatea de observaţie şi prin puterea de concentrare, care l-au ajutat să-şi dezvolte sensibilitatea şi subtilitatea ochiului, precum şi prin creativitatea sporită de studiul artelor.

A fost impresionat de operele suprarealiştilor care începuseră să domine cultura Parisului acelor vremuri. Cartier-Bresson a studiat literatura engleză şi arta la Universitatea Cambridge din Londra până în 1930, când, la vârsta de 22 de ani, s-a înrolat în armată. Eliberat apoi, cu o viziune oarecum poetică asupra lumii şi un spirit al aventurii, pleacă pe Coasta de Azur la vânătoare, având din nou cu sine o cameră Brownie. Jocul vânătorii devine pentru Cartier-Bresson o metaforă a jocului fotografic. Contractează însă o formă foarte gravă de malarie este nevoit să se întoarcă în Franţa pentru a se recupera. La Marseilles, achiziţionează prima camera profesională Leica, pe care o foloseşte pentru a fotografia locurile prin care călătoreşte alături de prieteni.

O nouă lume şi un nou mod de a o percepe – spontan şi imprevizibil – îi captează acum atenţia. Imaginaţia sa pare fără limite. Îşi aminteşte entuziasmul cu care „cutreieram străzile întreaga zi, simţindu-mă încordat şi gata de acţiune, hotărât „să surprind” viaţa, să conserv viaţa în plinătatea actului de a trăi”. Astfel a început probabil cel mai frumos parteneriat om - cameră din istoria fotografiei, Cartier-Bresson rămânând fidel camerei pe 35 mm întreaga sa viaţă. Viteza, mobilitatea, numărul mare de expuneri posibile, şi, pe lângă toate acestea, discreţia micii camere se potriveau perfect personalităţii sale timide şi agere. Camera în sine devenise, după cum afirmă Cartier-Bresson, o „extensie a propriului ochi”.

Prima sa expoziţie a avut loc la Madrid, iar în 1935 expune la Galeria Julien Levy din New York; tot aici îl întâlneşte pe Paul Strand care, la acea vreme, regiza filme. Inspirat de întâlnirea cu Strand, Cartier-Bresson revine în Franţa unde ocupă poziţia de asistent în crearea filmelor lui Jean Renoir, „Une Partie De Campagne” şi „La Règle du jeu” .

În momentul izbucniri celui de al doilea război mondial, este capturat de către germani şi dus în taberele prizonierilor de război, de unde încearcă, fără succes, să scape, fiiind trimis la muncă silnică; reuşeşte însă la cea de-a treia încercare, ascunzându-se la o fermă din Touraine până la procurarea unor documente false care să-i permită să călătorească. Tot în această perioadă înfiinţează un grup de fotografi în underground-ul francez pentru a documenta ocupaţia germană. Această experienţă îl va ajuta să îşi contureze o anumită concepţie legată de fotografie şi fotojurnalism care-l va determina să sprijine formarea Agenţiei Magnum. A fotografiat, în această perioadă, artişti celebri precum Pablo Picasso, Henri Matisee şi Georges Braque.

Este angajat de Biroul de Informare al Statelor Unite să regizeze un documentar privind întoarcerea prizonierilor şi a deportaţilor în Franţa, film ce se va numi „Le Retour”. Reluând apoi carierea de fotojurnalist, sprijină fomarea agenţiei Magnum, în 1947, alături de Robert Capa, David Seymour, William Vandivert şi George Rodger, agenţie ce va avea sedii în New York, Paris precum şi în alte capitale ale lumii. Începând cu sfârşitul anilor ’40, Henri Cartier-Bresson a devenit un fotojurnalist internaţional. A călătorit, în cadrul Agenţiei Magnum, în China, în India – unde l-a fotografiat pe Gandhi cu puţÎn înainte de moartea sa, în Indonezia, unde a foto-documentat evenimentele politice şi a fotografiat oamenii obişnuiţi de pe străzi şi în casele lor. În toţi aceşi ani, în decursul tuturor călătoriilor prin lume, a surprins „momente decisive” extraordinare. 

În anii ’50 - ’60 sunt publicate o serie de cărţi despre fotografie ale lui Cartier-Bresson, cea mai importantă fiind „Images à la sauvette” („The Decisive Moment”) (1952). În calitate de jurnalist, Henri Cartier-Bresson se simţea dator să exprime ceea ce credea şi simţea legat de imaginile captate, şi, în timp ce fotografiile lui erau de o subtilitate nemaiîntâlnită, rareori simbolistica lor era obscură. Avea un respect desăvârşit pentru fotojurnalism, în posibilitatea de a spune o poveste cu o singura imagine şocantă. Lupta încrâncenată cu realitatea evenimentelor, simţul istoriei şi al evenimentului, şi încrederea lui în rolul social al fotografiei au făcut ca lucrările lui să fie memorabile.

A afirmat că sentimenul demnităţii este o calitate esenţială a oricărui fotojurnalist, şi nicio fotografie, indiferent cât de genială ar fi din punct de vedere vizual şi tehnic, nu poate fi o fotografie de succes, dacă nu vine din dragoste şi compasiune pentru oameni şi din conştientizarea faptului că omul se află faţă în faţă cu propriul destinul. Astfel, multe dintre portretele lui Willliam Faulkner sau al altor personalităţi, au devenit definitorii, surprinzând cu detaşare şi relaxare, esenţa personalităţii.

„În fotografie”, scrie în „The Decisive Moment”, „până şi cel mai mărut lucru poate deveni un subiect important”, iar pentru Cartier-Bresson detaliul existenţei umane devenise un leitmotiv. Majoritatea fotografiilor sale sunt o adevărată colecţie de astfel de detalii, imagini investite cu semnificaţii universale şi putere de sugestie. A trăit înconjurat de o lume în care faptele banale – o baltă în mijlocul străzii, un desen în cretă pe un perete, siluete învăluite în ceaţă, radiau de sensuri care îi deveneau familiare. Cartier-Bresson avea o poetică a viziunii anti-romantică, căutând frumuseţea lucrurilor aşa cum este ea, în realitatea lui „aici şi acum”. A insistat întotdeauna asupra camerelor de format mic, fără un echipament auxiliar precum blitz-uri, trepied sau teleobiective, dar mai ales asupra integrităţii imaginii surprinse – fără manipularea ei în camera obscură; aceste concepţii au devenit standardele de aur ale fotojunalismului, influenţând în mare măsură şi arta fotografiică.

Anii ’60 au fost din nou o perioadă de călătorii intense: Mexic – unde mai făcuse o incursiune fotografică în anii ’30, alături de un grup de etnografi; Cuba, trimis din partea revistei Life, într-o perioadă de tensiuni între  SUA si conducerea de aici; apoi Japonia şi India. După anul 1974 însă a fotografiat foarte puţin, chiar şi atunci, în secret, cu o tehnică perfecţionată de-a lungul carierei de fotojurnalist, prin utilizarea camerei de dimensiuni mici, acoperită cu o bandă pentru a nu atrage atenţia.

În 2003, Biblioteca Naţională a Franţei a organizat o expoziţie retrospectivă a operei sale, moment ce a coincis cu cea de a 95-a aniversare. Tot în acest an, împreună cu soţia sa, Martine Frank, a infiinţat Fundaţia Henri Cartier-Bresson, găzduită într-un atelier din Paris, pentru a lăsa drept moştenire operele sale: printuri, publicaţii, cărţi rare, albume, postere ale expoziţiilor, filme şi scurt metraje care documentează asupra carierei sale de fotojurnalist. Fundaţia Henri Cartier-Bresson acordă anual un premiu ce îi poartă numele, organizând expoziţii cu operele sale şi creând un website oficial, www.henricartierbresson.org. Agenţia Magnum Photos distribuie, de asemenea, fotografii ale lui Cartier-Bresson. Fotograful a murit la data de 5 august 2004, în sudul Franţei.

Punând în valoare capacitatea camerei de a sustrage - cu fiecare cadru în parte - clipa trecerii timpului, Henri Cartier-Bresson a lăsat în urma lui o adevărată bogăţie în imagini. Prin fotografiile sale putem să vedem realitatea acelor vremuri un pic mai clară, mai aproape de uman, de firesc, iar prin exemplul său reuşim să găsim adevăruri şi frumuseţi acolo unde nu ne aşteptam ca ele să existe.