Nascuta pe 12 aprilie in Portland, Oregon, Imogen a avut parte de o educatie artistica timpurie, indreptandu-se catre fotografie in timpul studiilor de chimie, pe care le-a continuat cu un singur scop: spre a-si folosi cunostintele in fotografie. Si-a inceput experimentele foto in 1905 cu o camera de 4x5’’, iar un an mai tarziu aceasta face primele sale portrete –un autoportret nud, pe campul din campusul universitatii-. Mereu incurajata de tatal ei, care i-a construit prima camera obscura si lucrand ca secretara pentru a-si sustine pasiunea, Imogen a absolvit facultatea in 1907 si a continuat sa lucreze timp de doi ani pe langa Edward S. Curtis, cunoscut pentru lucrarea sa The North American Indian.

In 1907 are revelatia fotografiei in sine, printr-un articol de ziar local in care descopera lucrarile unei alte tinere fotografe new yorkeze, Gertrude Kasebier. Faptul ca fotografia poate captura si transmite emotii si sentimente, dincolo de un simplu proces chimic i-a schimbat viziunea tinerei fotografe. Un alt eveniment care marcheaza evolutia artistica a fotografei americane este calatoria facuta la Dresden in toamna anului 1909, cand are ocazia sa participle la expozitii foto ale celor mai mari artisti fotografi din lume. Desi face putine poze in sejururile ei, Imogen este marcata de compozitiile artistilor cu care are ocazia sa intre in contact. Dupa o serie de calatorii la Paris si Londra, tanara se intoarce in 1910 in Seattle, unde isi deschide un mic studio si incepe sa-si expuna compozitiile, in principal portrete ale prietenilor sai. Ca orice tanar artist, Cunningham si-a asumat o serie de riscuri la inceputurile sale ca si fotograf, unul dintre acestea acestea fiind inclinatia spre fotografia de tip nud, intr-o America suferind inca de „conservatorism Victorian”. Deschizatoare de drumuri, tanara fotografa a sustinut curentul feminist si a publicat chiar si un articol- ‘‘Photography as a Profession for Women’’-in care sustinea femeile implicate in arta fotografica, dezvoltarea unui stil propriu, dar si desprinderea unui stil personal, diferit de cel impus de barbati.

Insa una dintre cele mai clare influente in perioada de formare a stilului sau personal a fost frecventa consultare a unui ziar local editat de Alfred Stieglitz, Camera Work, publicatie care i-a impactat cariera in mod iremediabil. Desi nu a ajuns sa-si publice lucrarile in acest jurnal de specialitate, Camera Work si Vanity Fair raman influentele de baza ale inceputurilor avangardiste ale fotografiei semnate Imogen Cunningham.

Casatorindu-se mai tarziu cu Roi Partridge, cu care corespondase timp de 2 ani cat studiase arta in Europa, Imogen isi asuma riscul de a publica o fotografie nud a sotului sau in numarul de Craciun al The Town Crier. In 1917, Imogen se muta in San Francisco, da nastere gemenilor Rondal si Padraic si isi concentreaza atentia pe educatia celor trei copii ai sai si pe gradina sa de plante, care dealtfel va constitui si centrul atentiei in lucrarile sale fotografice experimentale din anii 1920.

Anul 1921 marcheaza revenirea sa pe scena artistilor foto, odata ajunsa in Oakland, unde sotul sau se angajeaza ca profesor. Astfel, Imogen ajunge sa frecventeze cercuri de artisti ce ii includeau pe Edward Weston, Dorothea Lange, sau Anne Brigman. Astfel, Imogen si-a largit orizontul artistic spre avangarda experimentalista, influentata de “infama aparitie” din Vanity Fair 1922 a portretului lui Man Ray, Marchesa Casati. Dubla expunere i-a influentat stilul pe deplin si i-a atras atentia spre detalii mai abstracte (Two Callas), iar pictura dadaista a lui Marcel Duchamp, Nude Descending a Staircase, i-a “afectat” stilul in mod vizibil. Spre finele anilor 1920, deja fotografia sa devenise una de rutina: dubla expunere experimentata pe plantele sale sau pe membrii familei.

Anii 30-40 au marcat pentru Cunningham o atentie sporita acordata portretisticii si fotografiei de strada. Curand si-a inceput si seria de portrete de personalitati: Spencer Tracy, Cary Grant, Joan Blondell, James Cagney sau Herbert Hoover. Divortata de Partridge, artista se muta la New York si isi continua seria de portrete celebre pentru Vanity Fair, insa decide sa revina inapoi in California pentru a fi mai aproape de fii sai. Isi continua directia fotografiei portret si se alatura grupului f/64, organizat de Willard Van Dyke, alaturi de Ansel Adams sau Edward Weston. Spre ultima perioada a anilor 1930, Cunningham isi indrepta atentia spre fotografie de strada, ca si consecinta a miscarilor sociale din America acelor timpuri, dar si ca influenat directa a grupului pe care il frecventa.

In 1947, artista isi deschide propriul studio si pentru urmatorii 13 ani, are numeroase expozitii in intreaga America, continuandu-si munca de fotografie de strada, cand nu facea portrete. Ajungand sa predea la Scoala de Arte din California, artista se imprieteneste cu fotografa Lisette Model, alaturi de care incepe o serie de fotografii de strada impresionante. Cartierele marginase ale San Francisco-ului, precum si oamenii fara adapost ce le locuiau raman cu predilectie specialitatea lui Cunningham. In 1960 deja artista detinea propria galerie de arta, preda tehnica fotografica si incerca sa rupa barierele segregationiste existente in acel moment, prin fotografiile sale: poza unui cuplu dintr-o cafenea din San Francisco, Coffee Gallery. In decursul aceluiasi an, Muzeul International de Fotografie si Film i-a cumparat o colectie si a fost recunoscuta astfel pe plan international. Bani castigati au fost folositi pentru a calatori in Europa de Vest si Est si pentru a face poze in aceste regiuni inca „exotice”. Recunoscuta si decorata cu diverse distinctii, devenita membra a Academiei Nationale de Arte si Stiinta, Cunningham parea cea mai ocupata artista la cei 90 de ani ai sai. Avand expoziti in intreaga lume, aleasa Artistul Anului de catre Comisia de Arte din San Francisco, Imogen apare si intr-o emisiune televizata in care isi prezenta viata si creatiile.

Deşi acest grup nu era nici primul şi nici unicul apărut la acel moment, această asociere informală, cu voit iz social, a dat naştere unei adevărate mişcări de avangardă ce va juca un rol decisiv în evoluţia esteticii fotografice.

Printre numele celebre implicate în acest grup se numără Ansel Adams, Imogen Cunningham, Brett şi Edward Weston, Sonya Noskowiak, John Paul Edwards, Alma Lavenson, Consuelo Kanaga, Henry P. Swift, Preston Holder, precum şi Willard Van Dyke, cel mai pasionat purtător de cuvânt al grupului.

 

 

În 1992, Therese Heyman caracteriza lucrările fotografilor f/64 expuse la M. H. de Young Memorial Museum din San Francisco ca prezentând un punct de vedere variat, şi totodată singular, având în centrul atenţiei obiectele fotografiate mărginite de un fundal neutru. Textura obiectelor şi detaliile făceau deliciul fotografiilor în cauză, natură moartă, porţiuni de peisaje, portrete, clădiri industriale, nuduri, dar şi diferite reprezentări ale cerului. Fiecare fotografie reprezenta faţete ale realităţii cotidiene, cu subiecte comune, însă impunatoare.

În general, fotografiile erau executate cu ajutorul camerelor de format mare, cu negative de 10,2 x 12,7 cm sau chiar 17,8 x 25,5 cm. Astfel, cu ajutorul lentilelor cu focalizare clară, închise până la extrem, aceste camere captau foarte multe detalii. Deşi f/64 face referire la o mişcare artistică specific americană, născută din “minunata lumină a Californiei”, nu trebuie lăsat la o parte faptul că gruparea a evoluat din trunchiul comun al artei cu caracter modernist.

 

 

În primele decenii ale secolului al XX-lea, cu precădere în perioada interbelică, schimbările şi evoluţiile din lumea artei fotografice au luat o amploare deosebită. Anul 1923 marchează apariţia unui slogan care anticipează închegarea grupului f-64: “Fotografia: Adevăr obiectiv şi claritate documentară mai presus de toate!” Schimbarea artei fotografice putea fi obsevată prin intermediul revistelor de profil, cât şi prin apariţia eseurilor vizuale sau a foto-reportajelor, militând puternic spre un avantaj de necontestat al acestui gen de artă: limbajul unic vizual.

 

Condiţiile economice nefavorabile, precum şi naşterea unei bariere clare între fotografia de tip clar şi cea de tip activist a dus la sfârşitul mişcării f/64 spre finele anului 1936. Moştenirea lăsată de acest grup este de necontestat însă, definind conceptul de fotografie obiectivă şi realistă, precum şi puritatea procesului.