Senzualitate şi spaţialitate surprinse în imagini alb-negru - frumuseţea corpului uman şi calmul naturii creează armonii intime ale căror ecouri străbat mai bine de patru decenii de carieră fotografică. Firescul trupului feminin şi simplitatea perfectă a naturii: spatele pare că sprijină o stâncă, un umăr se iveşte printre ramurile copacilor, sânii sunt învăluiţi de undele firave ale lacului, braţele cuprind în îmbrăţişarea lor o întreagă vale, tot corpul este paralel cu linia orizontului. Fotografiile lui Arno Rafael MIKKINEN au acea calitate de a reduce prin viziunea personală, subiectivă, specificitatea unui loc sau a unei culturi, limitând privitorului posibilitatea de a încadra contextual ceea ce, de fapt, s-a schimbat mult prea puţin de-a lungul timpului - natura şi corpul uman - oferindu-i posibilitatea de a se concentra asupra caracterului individual al trăirii artistice.

Încercarea de a crea armonie între corpul uman şi natură a fost întotdeauna o preocupare universală. Însă, dintr-o perspectivă particulară - aceea a unui om atras de misterul si farmecul feminin - lucrările mele au căutat să exprime acea sclipire a dragostei şi a pasiunii pe care existenţa umană ne-o dezvăluie. Fie că sunt înfăţişate pe culmile înceţoşate ale munţilor din China, de-a lungul coastelor stâncoase ale Angliei, pe culmile arse de soare ale Maltei, în prăpastiile abrupte din Utah sau plutind spre apusurile Finlandei, autoportretele cu nud feminin reprezintă o călătorie continuă consolidată de dragostea pe care am împărtăşit-o soţiei mele de mai bine de patru decenii. Ea a fost primul model în fotografiile mele. Şi de aceea dedic această lucrare ei şi tuturor prietenilor dragi care mi-au fost alături în năzuinţa mea către iubire, încredere şi splendoare transcedentală.”
(Arno Rafael Mikkinen)
Publicat în Istoria fotografiei

Considerat unul dinte titanii artei fotografice a secolului al XX-lea, Henri Cartier-Bresson a reprezentat o figură centrală a epocii postbelice, atât pentru realizările sale, cât şi pentru influenţa deosebit de profundă şi de vastă pe care a avut-o intuirea „momentului decisv” asupra fotografilor de pretutindeni. Fiind şi un fotograf al personalităţilor notabile ale vremii, reprezentări precum cele ale sculptorului Alberto Giacometti, ale scriitorilor Jean Paul Sartre şi William Faulkner sau ale liderului Mahatma Gandhi sunt portrete ce vor deveni o emblemă a stilului său de a înfăţişa simplitatea şi naturaleţea chipului uman.

Celebra lucrare Behind Saint-Layare Station, Paris, France (Place de l’Europe), 1932 – ce reprezintă silueta unui bărbat sărind în mijlocul unei străzi inundate, chiar în fracţiunea de secundă de dinainte ca piciorul să atingă suprafaţa apei – ilustrează sensibilitatea şi capacitatea sa vizionară unică de a surprinde „momentul decisiv”, ochiul mereu atent la compoziţie şi metodele sale modeste de lucru. Filosofia lui Cartier-Bresson teoretizează acest „moment decisiv” ca o serie de coincidenţe deosebite, observate prin obiectivul camerei, ce converg pentru a alcătui acea imagine semnificativă – un echilibru în compoziţie şi formă – transpunâd o realitate ce cuprinde şi - în acelaşi timp - abstractivează lumea înconjurătoare.
Publicat în Istoria fotografiei
“O fotografie adevărată este aceea care exprimă întru totul ceea ce simţim, în sensul cel mai profund, faţă de subiectul fotografiat şi reprezintă, astfel, o expresie autentică a sentimentelor legate de viaţă in toată complexitatea ei.”
(Ansel Adams: An Autobiography, 1985)
 
De-a lungul vieţii, Ansel Adams a adus contribuţii monumentale în calitate de fotograf, profesor, conferenţiar şi, nu în ultimul rând, scriitor, fiind considerat un maestru indiscutabil al fotografiei peisagistice pure. Studiile sale fotografice asupra peisajelor Americii i-au adus recunoaştere internaţională şi un prestigiu extraordinar datorită perfecţiunii tehnice nemaiîntâlnite, insistând întotdeauna asupra preciziei şi controlului absolut al procesului fotografic. O componentă esenţială a acestui proces, mărturisea Adams, o constituie vizualizarea de către fotograf a produsului final, ceea ce implică o căutare intuitivă a sensului, a formei, a modelului, a texturii, şi proiectarea acestei imagini-format asupra subiectului. Imaginea se formează, potrivit lui Adams, în mintea fotografului înainte ca declanşatorul să se deschidă.
Publicat în Istoria fotografiei
Marţi, 30 Noiembrie 2010 09:00

[fotografi celebri] Imogen Cunningham

Fotografia lui Imogen Cunningham a insemnat 70 de ani din secolul al XX-lea in care fotografia a devenit o noua metoda de a vedea si intepreta lumea. Desi era un portretist desavarsit, nume de mari personalitati inscriindu-se in seria lucrarilor sale, ea nu era interesata de nasterea unei noi filosofii sau teorii in fotografie, ci pur si simplu o artista inovatoare si talentata care s-a incapatanat sa caute realitatea prin obiectivele sale.

Nascuta pe 12 aprilie in Portland, Oregon, Imogen a avut parte de o educatie artistica timpurie, indreptandu-se catre fotografie in timpul studiilor de chimie, pe care le-a continuat cu un singur scop: spre a-si folosi cunostintele in fotografie. Si-a inceput experimentele foto in 1905 cu o camera de 4x5’’, iar un an mai tarziu aceasta face primele sale portrete –un autoportret nud, pe campul din campusul universitatii-. Mereu incurajata de tatal ei, care i-a construit prima camera obscura si lucrand ca secretara pentru a-si sustine pasiunea, Imogen a absolvit facultatea in 1907 si a continuat sa lucreze timp de doi ani pe langa Edward S. Curtis, cunoscut pentru lucrarea sa The North American Indian.
In 1907 are revelatia fotografiei in sine, printr-un articol de ziar local in care descopera lucrarile unei alte tinere fotografe new yorkeze, Gertrude Kasebier. Faptul ca fotografia poate captura si transmite emotii si sentimente, dincolo de un simplu proces chimic i-a schimbat viziunea tinerei fotografe. Un alt eveniment care marcheaza evolutia artistica a fotografei americane este calatoria facuta la Dresden in toamna anului 1909, cand are ocazia sa participle la expozitii foto ale celor mai mari artisti fotografi din lume. Desi face putine poze in sejururile ei, Imogen este marcata de compozitiile artistilor cu care are ocazia sa intre in contact. Dupa o serie de calatorii la Paris si Londra, tanara se intoarce in 1910 in Seattle, unde isi deschide un mic studio si incepe sa-si expuna compozitiile, in principal portrete ale prietenilor sai. Ca orice tanar artist, Cunningham si-a asumat o serie de riscuri la inceputurile sale ca si fotograf, unul dintre acestea acestea fiind inclinatia spre fotografia de tip nud, intr-o America suferind inca de „conservatorism Victorian”. Deschizatoare de drumuri, tanara fotografa a sustinut curentul feminist si a publicat chiar si un articol- ‘‘Photography as a Profession for Women’’-in care sustinea femeile implicate in arta fotografica, dezvoltarea unui stil propriu, dar si desprinderea unui stil personal, diferit de cel impus de barbati.
Insa una dintre cele mai clare influente in perioada de formare a stilului sau personal a fost frecventa consultare a unui ziar local editat de Alfred Stieglitz, Camera Work, publicatie care i-a impactat cariera in mod iremediabil. Desi nu a ajuns sa-si publice lucrarile in acest jurnal de specialitate, Camera Work si Vanity Fair raman influentele de baza ale inceputurilor avangardiste ale fotografiei semnate Imogen Cunningham.
Casatorindu-se mai tarziu cu Roi Partridge, cu care corespondase timp de 2 ani cat studiase arta in Europa, Imogen isi asuma riscul de a publica o fotografie nud a sotului sau in numarul de Craciun al The Town Crier. In 1917, Imogen se muta in San Francisco, da nastere gemenilor Rondal si Padraic si isi concentreaza atentia pe educatia celor trei copii ai sai si pe gradina sa de plante, care dealtfel va constitui si centrul atentiei in lucrarile sale fotografice experimentale din anii 1920.
Anul 1921 marcheaza revenirea sa pe scena artistilor foto, odata ajunsa in Oakland, unde sotul sau se angajeaza ca profesor. Astfel, Imogen ajunge sa frecventeze cercuri de artisti ce ii includeau pe Edward Weston, Dorothea Lange, sau Anne Brigman. Astfel, Imogen si-a largit orizontul artistic spre avangarda experimentalista, influentata de “infama aparitie” din Vanity Fair 1922 a portretului lui Man Ray, Marchesa Casati. Dubla expunere i-a influentat stilul pe deplin si i-a atras atentia spre detalii mai abstracte (Two Callas), iar pictura dadaista a lui Marcel Duchamp, Nude Descending a Staircase, i-a “afectat” stilul in mod vizibil. Spre finele anilor 1920, deja fotografia sa devenise una de rutina: dubla expunere experimentata pe plantele sale sau pe membrii familei.
Finalul deceniului a fost marcat pentru fotografa de o expozitie locala adapostita de Berkeley Art Museum, continand lucrari din seria plantelor, si de o participare la expozitia Film und Foto de la Stuttgart, unde a facut publice 10 printuri, devenite ulterior unele dintre cele mai cunoscute fotografii ale sale: plante de aloe carnoase, cale, crini, etc.
Anii 30-40 au marcat pentru Cunningham o atentie sporita acordata portretisticii si fotografiei de strada. Curand si-a inceput si seria de portrete de personalitati: Spencer Tracy, Cary Grant, Joan Blondell, James Cagney sau Herbert Hoover. Divortata de Partridge, artista se muta la New York si isi continua seria de portrete celebre pentru Vanity Fair, insa decide sa revina inapoi in California pentru a fi mai aproape de fii sai. Isi continua directia fotografiei portret si se alatura grupului f/64, organizat de Willard Van Dyke, alaturi de Ansel Adams sau Edward Weston. Spre ultima perioada a anilor 1930, Cunningham isi indrepta atentia spre fotografie de strada, ca si consecinta a miscarilor sociale din America acelor timpuri, dar si ca influenat directa a grupului pe care il frecventa.
In 1947, artista isi deschide propriul studio si pentru urmatorii 13 ani, are numeroase expozitii in intreaga America, continuandu-si munca de fotografie de strada, cand nu facea portrete. Ajungand sa predea la Scoala de Arte din California, artista se imprieteneste cu fotografa Lisette Model, alaturi de care incepe o serie de fotografii de strada impresionante. Cartierele marginase ale San Francisco-ului, precum si oamenii fara adapost ce le locuiau raman cu predilectie specialitatea lui Cunningham. In 1960 deja artista detinea propria galerie de arta, preda tehnica fotografica si incerca sa rupa barierele segregationiste existente in acel moment, prin fotografiile sale: poza unui cuplu dintr-o cafenea din San Francisco, Coffee Gallery. In decursul aceluiasi an, Muzeul International de Fotografie si Film i-a cumparat o colectie si a fost recunoscuta astfel pe plan international. Bani castigati au fost folositi pentru a calatori in Europa de Vest si Est si pentru a face poze in aceste regiuni inca „exotice”. Recunoscuta si decorata cu diverse distinctii, devenita membra a Academiei Nationale de Arte si Stiinta, Cunningham parea cea mai ocupata artista la cei 90 de ani ai sai. Avand expoziti in intreaga lume, aleasa Artistul Anului de catre Comisia de Arte din San Francisco, Imogen apare si intr-o emisiune televizata in care isi prezenta viata si creatiile.

Desi o celebritate recunoscuta la scara mondiala, artista si-a continuat proiectele indraznete cu unul poate cel mai indraznet, o serie de compozitii denumite After Ninety, un studiu al vietii nonagenarilor. In cadrul acestui proiect, Cunningham a fotografiat colegi de breasla, Ansel Adams, fostul sau sot, dar si o fosta artista de carnaval, un nud complet tatuat. Imogen Cunningham moare la varsta de 96 de ani, pe 23 iunie 1976, lucrand la acest ultim proiect.

 

Publicat în Istoria fotografiei
Joi, 08 Aprilie 2010 13:46

[fotografi celebri] JOEL PETER WITKIN

Artisul american Joel Peter Witkin a reuşit să imortalizeze în imagini cele mai infernale aspecte ale vieţii de zi cu zi, printr-o tehnică inedită.
Joel Peter Witkin

Cadavre, schelete, membre secţionate adunate din spitale sau morgă, toate aceste elemente sunt combinate la modul inedit şi sumbru în fotografiile artistului american Joel Peter Witkin. Dar, prin originalitatea creaţiilor, galeriile în care expune atrag, de ani buni, mii de vizitatori, potrivit site-ului heresie.com.

„Artistul trebuie să ai aibă sufletul la fel de curat ca un sfânt, pentru că rolul său este de a subjuga conştiinţe. Actul de creaţie este în fapt o purificare, dacă nu chiar o sanctificare a artistului”, le-a răspuns Witkins celor care i-au contestat simţul artistic, din cauza „componentelor” utilizate în compoziţiile sale.


Camera, ca un craniu de copil

Născut într-o familie de muncitori din Brooklin, în 1939, Witkin s-a confruntat încă de timpuriu cu problemele vieţii. Conflictele de sorginte religioasă dintre tatăl evreu şi mama catolică au sfârşit prin despărţirea acestora.

Micul Joel şi fratele său au fost încredinţaţi mamei. Durerea despărţirii va fi urmată de o altă secvenţă şocantă de viaţă, dar care s-a dovedit de bun augur pentru viitoarea sa carieră. „La doar şase ani, eu cu mama şi fratele meu am fost martorii unui cumplit accident auto, în Brooklin. Dintr-o maşină făcută praf am văzut rostogolindu-se spre mine ceva ca o minge. Oprindu-se la bordură, am constatat că era de fapt craniul unei copile decapitate în accident. Această experienţă m-a făcut să mă îndrăgostesc nu doar de fetiţa respectivă, ci şi de viaţă, în general. Mai târziu, când am ţinut în mână primul aparat foto, am simţit că parcă aveam între palme capul acelei fetiţe”, povesteşte Witkins.

Cadavre şi membre amputate

Din anul 1980, Joel Peter Witkin începe să şocheze publicul cu fotografii conţinând schelete, cadavre, fetuşi, persoane diforme şi membre amputate dispuse în decoruri infernale. „Materia primă” o adună de la morgile apropiate, în timp ce persoanele diforme le racolează prin mica publicitate. Negativele fotografiilor sunt prelucrate în continuare, prin zgâriere sau adăugare de substanţe inedite - cafea, ceai, condimente.

„Femeia care a fost pasăre” reprezintă un tors de femeie cu răni adânci în spate, acolo unde s-ar fi putut afla aripi. „Sticlarul” este reprezentat de cadavrul unui bărbat autopsiat, susţinut de barele a ceea ce a fost odată o scară metalică.

„Când oamenii te consideră un monstru, nu mai ai altceva de făcut decât să le dai ceva care să le depăşească aşteptările”, apreciază Witkin relaţia sa cu publicul.

Chiar şi în condiţiile în care a beneficiat de numeroase contestări în ce priveşte arta sa, Joel Peter Witkin se bucură astăzi de un prestigiu imens. Clişeele sale sunt prezente în numeroase muzee, în timp ce tehnicile sale au devenit obiect de studiu în şcoli de artă renumite.

FUNEBRU

Ucenicia foto, alături de un legist

Încă din liceu, Joel s-a dovedit foarte talentat la fotografie, dar şi în alte arte - sculptură, poezie. La absolvire, s-a angajat într-un laborator foto specializat în tehnica Dye Transfert (transferarea în imagine a culorilor printr-un mediu umed, strat cu strat, până la saturaţie - n.r.). Armata o face ca asistent-fotograf al unui medic legist. În 1967, Witkins decide să fie propriul său stăpân. Devine unul dintre artiştii de bază ai City Wall Inc. În paralel, îşi validează un examen în Arte la Cooper Union School of fine Arts, secţia Sculptură. Mai prinde şi o bursă la secţiunea Poezie a Universităţii din Columbia şi un masterat în artă la unviersitatea din Albuquerque. „Ştiu că munca mea este ridicată pe un piedestal de suflete disperate. Toţi cei care m-au iniţiat în arta fotografiei sunt morţi, în prezent. De aceea, trăiesc pentru a crea imagini reprezentând adevărata lor luptă pentru recâştigarea sufletelor”, motivează Witkins stilul inegalabil al fotografiilor sale.

sursa: evz.ro Autor: Eleonora Cristescu

 

Publicat în Istoria fotografiei

Despre mine

Din imensa dezordine de lucruri, chipuri, peisaje, fotograful sustrage particularul – ocazia, întâlnirea – în manifestarea sa neobişnuită: obiectul dorit, trupul drag, surâsul melancolic, ochii enigmatici. Totul este alegere, totul este imagine. Fotograful sfidează comunul, banalul, merge dincolo de posibil, probabil, interesant. Fotografiind, el surprinde ceea ce – pentru un moment sau un motiv anume – este unic. Fotograful decretează ca importantă însăşi fotografia, având puterea de a imprima “orice”-ului valoare estetică.

De aceea,cred cu desăvârşire că fotograful are acea nemaipomenită oportunitate de a surprinde momentul, emoţia, mişcarea, de a “opri” timpul, de a crea un “aici şi acum” care, în cele din urmă, va reprezenta dovada palpabilă, reală a amintirii acelei fracţiuni de secundă. Indiferent de domeniul avut în vedere – fotojurnalismul, fotografia corporate, fotografia de eveniment, fotografia de portret, fotografia de peisaj sau fotografia de produs–mă pasionează detaliul, jocul de lumini şi umbre, locurile şi oamenii în permanentă schimbare, agitaţia Bucureştiului sau calmul peisajelor.

Pentru mine fotografia reprezintă “Tehnică”, “Realitate”, “Reportaj”, “Creativitate”, “Imagine”, “Inedit”, “Artă” – un mediu bizar prin care o multitudine de posibilităţi, interpretări se conturează într-un unic detaliu în conştiinţa privitorului: o casă veche, o clădire părăsită, o stradă pustie, un detaliu arhitectonic. Camera din dotare, obiectivele, fiecare cadru în parte: culoare, compozitie, textură, profunzime, imagini ce dezvăluie reportaje cu oameni pe care i-am întâlnit şi locuri prin care am trecut.

Practic intens fotografia încă din 2006, iar în 2009, am absolvit cursurile de fotografie ale Avantaj Consulting. Însă, de cele mai multe ori, fotografia a reprezentat pentru mine un permanent experiment, o permanentă căutare a unei tehnici, a unei emoţii, a unei poveşti. Diversitatea subiectelor abordate justifică tocmai acest fapt: de la fotografie conceptuală la portret, de la fotografie still life şi la peisaje, de la fotografie macro la fotografie de eveniment.

În anul 2008 am început să fac fotografie de concert, îmbinând arta fotografică şi muzica. Am lansat şi un site de profil, EyeOnMetal.ro, pentru ca apoi să fiu fotograf al site-ului Letsrock.ro, iar, în primăvara anului 2010, am devenit fotograful oficial al publicaţiei METALHEAD.RO. Ca martor al celor mai mari evenimente concertistice, am reuşit să creez din jocul de lumini, din amestecul de fundal, mişcare şi, de ce nu, sunet – propria mea versiune a acelui moment. Limbajul artei fotografice ei nu este niciodată tăcut, iar o astfel de fotografie este o continuă provocare de a surprinde esenţa acelui eveniment muzical într-o singură imagine.


Nu în ultimul rând, pentru că există, în viaţa fiecărui om, acele momente importante, excepţionale, a căror amintire hârtia fotografică o poate salva trecerii timpului, de peste patru ani practic şi fotografia de nuntă. Fiind adeptul fotojurnalismului, consider că această abordare contemporană, unică şi nonconformistă, ce îmbină stiluri şi tehnici de ultimă oră, permite evenimentului să se dezvăluie în toată spontaneitatea şi autenticitatea încărcăturii emoţionale. Undeva în fundal, la o oarecare distanţă, fără a fi parte din fiecare moment, dar cu un echipament pe măsură, reprezintă pentru mine modul ideal şi original de a surprinde firescul clipelor, de a reda cel mai bine esenţa lor, creând, cu fiecare fotografie în parte, povestea unei zile – emoţie şi bună dispoziţie, farmec şi frumuseţe.


Arta fotografică este pentru mine mai mult decât un limbaj, este un stil de viaţă, este ceea ce mă defineşte. Am reuşit să strâng de-a lungul vremii un portofoliu impresionant de fotografii, parte din ele fiind incluse într-o expoziţie de grup, două proiecţii şi patru expoziţii personale:

2011 – “Artnatomy - The Reconfiguring Eye”
2011 – “Frânturi de catarsis”
2010 – “Fiori de lumină”
2010 – Proiecţie “Visual Rock Fantasy II”
2009 – Proiecţie “Visual Rock Fantasy I”
2009 – “Bucureşti 28,23 % zgomot verde”
2008 – Expozitia foto de grup "Hell and Heaven"

www.miluta.ro trafic.ro